Menţionată de Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”, la 1716, iar mai târziu de Gh. Bariţiu, Negruzzi şi Alecsandri care o definesc ca o poezie de dragoste, tristă şi de jale; doina este, așa cum o descrie Béla Bartók, „cea mai veche formă de poezie pe tot teritoriul românesc” și totodată „un altar muzical-folcloric, veche cât şi poporul român” (Constantin Brăiloiu).
Doina exprimă calităţile personale, emoţiile şi virtuozitatea creatorului – interpret, jucând şi un important rol social în ceea ce privește dezvoltarea unui tip de solidaritate.
Printre trăsăturile cele mai importante ale doinei amintim faptul că exprimă direct, profund şi intens o varietate de sentimente, idei şi aspiraţii, are o tematică variată și se inspiră din viaţa poporului român, reflectă comuniunea omului cu natura, atitudinea omului faţă de viaţă, moarte, sau faţă de trecerea timpului. Specialiştii au identificat mai multe tipuri de doine: doina din Maramureş (cea mai veche formă de doină); doina oltenească (răspândită în Câmpia Dunării, dar mai ales în regiunea Timoc-Homole-Morava, unde este denumită „doină”, „frânturele” sau „poezie”); doina bănăţeană (pe teritoriul Banatului iugoslav şi român şi în vecinătate la sudul Dunării, printre românii timoceni dintre Moravia-Timoc-Homole până la munţii Mălinic şi Artani); doina din zona Moldovei (printre românii din Bucovina şi Basarabia); doina din Transilvania (sub numele de „horă lungă“ dar şi „doină”); doina din Dobrogea (care are tonalități cu influențe din spațiul balcanic).
Doina are diverse denumiri: „Cântecul lung” (Îndelungat), în Sud-estul Carpaților (județele Gorj, Mehedinți şi Vâlcea), „Hore lungă”, „Horea cu noduri” în Nordul Transilvaniei (Maramureș şi Oaș), „Duiu” maramureșean („Daină”), „Doină” sau „Doiniţă” (în Moldova), „Ca pe coastă” (Mehedinți, Vâlcea, Gorj), „Ca pe deal”, „De luncă”, „De munte” (Vâlcea, Nordul Transilvaniei), „A frunzii” sau „De codru” (Muscel şi Oltenia), „Haiducesc” (Gorj), „De jale” (Moldova de Nord).
Cele mai apreciate regiuni privind varietatea Doinei sunt Maramureș, Oaș, Lăpuș, Năsăud, Banat, Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Argeș, Dolj, Teleorman, Nordul Moldovei, Vrancea, Buzău, Brăila.
Nu este întâmplător faptul că după o acerbă muncă de restaurare și cercetare științifică, cei patru cercetători de la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, respectiv folcloristul Sabina Ispas, director al Institutului, etnomuzicologii Marian Lupaşcu, Constantin Secară şi Elena Şulea au reușit să pregătească intrarea doinei românești în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO la data de 2 octombrie 2009, la finalul reuniunii de la Abu Dhabi. Din acel moment, doina stă cu mândrie alături de alte creații recunoscute la nivel universal precum tango-ul argentinian, flamenco dar și rembetiko (intrat în patrimoniul UNESCO abia în 2017), deși nici doina și nici rembetiko nu se bucură de notorietatea acestor manifestări, iar faptul se datorează lipsei de circulație a doinei si rembetiko, poate unei insuficiente promovări dar și din cauza pericolului de dispariție a acestora odată cu modernizarea societăţii. Chiar în prezentarea făcută pe pagina UNESCO, apar şi câteva informaţii îngrijorătoare din care aflăm că astăzi doina este în pericol din cauza rupturii în linia de transmitere din generaţie în generaţie. Una dintre soluțiile de păstrare și promovare a doinei ar fi încurajarea atât a interpreţilor de doine, cât şi a specialiştilor care se ocupă de studiul ei printr-un program de conservare care să extindă numărul interpreților și specialiștilor, dar să implice și alți factori importanți cum ar fi promotorii turismului cultural.
„Includerea doinei în patrimoniu e o formă de protecţie morală, o formă de a nu ne pierde urma, odată cu modernizarea societăţii şi cu trecerea timpului. Te obligă, ca stat, să faci ceva ce oricum trebuia să faci din bun-simţ, adică să ai grijă de patrimoniul tău. Iar statul trebuie să îndeplinească toate condiţiile impuse, pentru că altfel doina riscă să iasă din patrimoniu”, avertiza Nicolae Manolescu, fost ambasador al României la UNESCO.
DOINA – Horea în grumaz, horea p-alungu… horile și cânticele bătrânești
Doina are chipul universalității, este un cântec liric, ce exprimă infinite stări sufletești… ea poate fi de dragoste, de dor, de jale, nevestească, de înstrăinare, de revoltă… sunt destăinuiri, mărturii vii ale trăirii și tălmăcirii lumii și ale vieții. Doina se zice de unul singur… horea se îngână cu Sfânta Natură, oprește timpul și se avântă în călătorii urmând linear, spiralat precis calea spre Suflet… câtilin în liniște la pas cu Moș Vreme. Doina – Horea are ritm liber, parlando – rubato… Dintr-un început ea ne învață că vremea pe pământ trebuie săvârșită și împlinită spre călătoria către sinele nostru. Ea nu se închistează într-un anumit ritm precis… dar este rostită și acordată la orologiul cel mare al tuturor vremurilor… nu înclină urechea spre ale lumii mreje… Trăiesc, simt, gândesc… cânt… exprim liber. Doina nu cade de veci și în veci în stare de melancolie, stare letargică fatidică… aici nu norocul face sorocul… aici ești îndemnat să îți iei propria viață în mâini și după ce ai bocit, îți ștergi fața de lacrimi și te ridici… simt în Doină un spirit al luptătorului… al onoarei, doina deșteaptă, doina colindă maiestuos și nobil și sub fiecare pas înaripat al ei crește iarba nouă. Doina plânge dar nu se plânge, se zice demn, se mărturisește curajos, nu se văicărește, nu se lamentează… „După dor trebe a umbla, nu de somn a te umfla” mi-a zis mie bunul Nicolae Pițiș (Tezaur Uman Viu, 2011). Doina se trăiește, se viețuiește… supraviețuieste prin noi.
În ceea ce privește ritmul, sunt hori în ritm rubato (parlando, melismatic și combinat) și giusto silabic – ritm măsurat, adăugându-se la aceasta și libertatea agogică – de mișcare, de zicere a interpretării unde cuvântul este lăsat să respire… Ritmul rubato combinat (parlando și melismatic) este caracteristic doinei, horii lungi și/sau întâlnit și în cântecul ritual de nuntă, horea miresei – cântecul miresei din Maramureș, ori în liniile melodice prinse și desprinse din balade… „Balada/ Doina lui Pintea”; „A lui Tomoioagă”; al horilor-doinelor „Măi plăiuț cu lemne multe”; „Mult ma intreaba cucu vara”; „Dragu mni la seceratu”; „Horea Voinicului”; „Horea păstorească” etc. sunt doar câteva exemple. În aceste cântari alternează momentele recitative cu cele melismatice și ornamentale. După tipul metric, observăm cel mai des întâlnit sistemul de 7- 8 silabe însuflețite de câte o interjecție. În concluzie, horea maramureșeană semnifică acest chip expresiv intens liric și contemplativ. Tiberiu Brediceanu spunea despre acestea „cunoscute în Maramureș și în părțile învecinate românești sub denumirea de Hore lungi, sau Duine, dupa forma prelungită a melodiilor și a textelor lor prin cuvinte ca: Dui, dui, dui, zî-i măi, zî-i măi… care de obicei sunt însoțite și de anumite sunete guturale sau sughițate, așa zise „loviri de glotă”.
În viziunea și perspectiva lui Béla Bartók asupra horilor din Maramureș, acesta notează: „în 1912, am descoperit la românii din Maramureș o categorie de melodii de un colorit răsăritean, bogat ornamentată și interpretată în gen de improvizație, (…) același stil melodic fără îndoială, spune că este de sorginte perso-arabă”. În alt studiu, notează: „cel mai important success al ultimilor cercetări este descoperirea așa numitei „hore lungi”. S-a constat că acest stil muzical, reprezentat de fapt printr-o melodie unică, este cea mai veche muzică populară cu text a întregului popor român din România veche si Maramureș. Ca formă, acest gen de melodie are un caracter total de improvizație, este plină de înflorituri, iar interpretarea ei, în gen parlando rubato, amintește de muzica instrumentală, în general melodia se mișcă numai pe primele cinci trepte ale gamei diatonice, corespunzând în totalitate vechilor melodii regăsite și în Irak ori în părțile arabilor nord africani din Djelfa.
Etnomuzicologul Gheorghe Gh. Pop și Maria Casandra Hauși consideră că doina-horea este de origine indiscutabil vocală, după care a fost preluată de fluier, de frunză, trâmbiță, vioară, „ori pur și simplu în timp s-au îmbogățit una pe alta.”(prof. Gh Pop). Consider cuvântul ca fiind sămânța din care iese sunetul la vreme și în doruri ostoite, cuvântul este cel care conduce sunetul și nu viceversa. Călărețul este cuvântul, calul trebuie să fie sunetul…
Cântul este și trebuie să rămână o stare de spirit. Odată conștientizată, devine un mod de gândire, apoi convingere, urmând să îți rămână pururea însoțitoare și călăuzitoare. Doina – Horea este o creație folclorică colectivă a poporului nostru mereu obidit însă neînfrânt, cu un pronunțat caracter improvizatoric, spontană, menită frământării permanente şi purtând pecetea tainei, niciodată zisă la fel. Cântec ancestral, cu ritm liber, prin care românul, veșnic smerit Cerului și-a dobândit pacea. Ritmul inimii este un ritm liber. De aceea în noi are un ECOU atât de răsunător! În Doină totul este și se petrece atât de firesc… „SIMT, CUVÂNT, CÂNT”.
Cel mai reprezentativ pentru horea din grumaz este rapsodul Nicolae Pițiș. Pe „Mniculaie a lui Ion, a lui Iacob, din Fundătură, din Lăpușu Românesc din Iedera” mi-am dorit dintodeauna să-l cunosc. Faptul că am ajuns să îl pot privi în ochi, în timp ce-i ascult horile, este o mare bucurie. Iată cum… „nimic nu este întâmplător”. Asa cum în hore nimic nu să zice fără să fi trăit acel sentiment, „Hei, da’ cine nu-i mâncat de rău/ Da’ nu horească glasu’ mneu, că nu le trăgăna ca eu.” „Mult mă mir de cel ce tace/ Cu-a lui inimă ce face?/ Că io șuier și horesc/ Si numa’ nu ‘nebunesc.”
Practic, horitul presupune o retragere cât mai adâncă în interiorul propriei ființe încercând, cu ajutorul minții, ori coborând mintea în inimă, să fii capabil să exprimi cele mai profunde stări și sentimente.
„Eu, când mă gândesc la Matrice, mă gândesc la doină. La structurile arhetipale, pentru că este un gen neocazional, din păcate necunoscut şi, de cele mai multe ori, confundat. Se confundă doina cu cântecul strofic şi lucrurile acestea nu se cunosc încă în detaliu în România.”
(Grigore Leșe)
„Practic horitul presupune o retragere cât mai adâncă în interiorul propriei ființe, încercând cu ajutorul minții, ori coborând mintea în inimă, să fii capabil să exprimi cele mai profunde stări și sentimente”
(Maria Casandra Hauși).
În România, Doina diferă în funcție de regiuni, de cuvintele dominantei structurale, de emisia vocală specifică şi de refrene, de mediul natural în care este interpretată, de funcția sa de „tovarăș de drum lung”, dar şi de momentul ceremonial din care face parte, de tematica sa atât de diversă.
Cântăreața de muzică populară Aneta Stan (născută la Cernavodă în jud. Constanța) care interpretează cu mare sensibilitate „Doina fetei dunărene” vorbește despre frumusetea doinei din zona Dobrogei afirmând: „Cântecele mele sunt adevărate perle culese din apele Dunării, spuma mării și ghiolurile Deltei. Este adevărat că folclorul din Dobrogea este mai greu de interpretat față de cel din alte zone folclorice ale țării, de aceea trebuie să ai un glas special, să-ți formezi un stil propriu de interpretare și mai mult să știi să separi folclorul pur dobrogean de influențele naționalităților conlocuitoare.” (Cântec si poveste).
Doina a inspirat muzica clasică de la Béla Bartók, care a și descoperit-o și i-a valorizat propria frumusețe, până la George Enescu, care scrie o lucrare omonimă pentru voce violă și violoncel.
Doina apare într-o formă stilizată de o sensibilitate aparte în interpretarea la nai a lui Gheorghe Zamfir, dar și pe acordurile viorii lui Grigoraș Dinicu în „Doina Oltului”. Maria Tănase a purtat doina cu ea nu doar în România, ci a încercat să o includă și în alte spații muzicale cum ar fi în cel francez, unde a oferit publicului o versiune magistrală în limba franceză.