Deși în prezent tratată ca un singur gen, rembetiko este, din punct de vedere muzical, o sinteză a elementelor muzicii europene, muzica provenită din diferite zone ale continentului și insulelor grecești, cântarea ecleziastică greacă ortodoxă, adesea denumită muzică bizantină și tradițiile modale ale muzicii de artă otomană și a muzicii de cafenea.
Acest tip de cântece reprezintă coloana vertebrală a muzicii populare grecești (demotica) chiar și până în ziua de azi având parte de multe interpretări diferite. La oraș însă acestă muzică își schimbă forma și stilul temele lor rămase cam aceleași, ele fiind cântece de dor ca și la români. Deci de la festivitățile bucolice, câmpenești unde se dansa de exemplu Tsamiko (nu prea se concepea poezia fără dans și muzică, ele erau mai todeauna împreună ca și la grecii antici de altfel). La oraș, în din primul deceniu al secolului XX, doina se transformă în Rembetiko și dansul aferent, devine Zeibekiko, (un dans pentru un singur dansator care își etalează trăirile interoare pe scenă), lira și clarinetul lasă loc pentru buzuki, instrumentul dominant în sec. al XX-lea în Grecia.
Cântecele cântate în cafenele și taverne în jur de trei minute fiecare au trei sau patru strofe și indică fiecare câte un dor, o suferință sau chiar o obsesie și de multe ori au o nuanță de umor amar care devine astfel mai accesibil de transmis publicului. Deci avem de a face cu o altă atitudine față de viață față de dragoste și dar și față de situațiile socio-politice schimbătoare, fiind ceva cu totul nou în cultura majoritară de atunci și în comunitățile diasporei grecești din Egipt, Siria, Alexandria, Constantinopol sau chiar Chicago și Constanța. Acești creatori de la începutul secolului XX, dintre care un număr de aproximativ 40 de artiști sunt considerați în Grecia ca principalii contribuitori la cultura muzicală națională a secolului XX, (grecii neputând concepe o reuniune fără măcar o oră de muzică). Cât despre etimologia cuvintelor noi introduse de acești muzicanți prin cântecele lor și alte detalii ce aparțin unor cercetări ample făcute de oameni de cultură, acestea vor face, printre altele, obiectul dezbaterilor din cadrul celor două evenimente unde se va vorbi, de asemenea, și despre interdependența tainică între muzică și literatură, o fuziune, un adevăr care iese în față și ilustrează sufletul, trăirile și expresia balcanică din zonele noastre, unică prin caracterul și sentimentele transmise.
La sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, din ce în ce mai multe case de discuri au început să înregistreze melodii rebetika. Genul a cunoscut o popularitate din ce în ce mai mare și a fost asimilat treptat de mainstream, făcând din rebetika și laïká cel mai popular tip de muzică din Grecia până în prezent. Mulți consideră că anii ’30 sunt „epoca de aur” a rembetiko în forma sa cea mai autentică, mai ales având în vedere că acesta a fost momentul în care unii dintre cei mai mari muzicieni au scris, interpretat și înregistrat unele dintre clasicele care sunt prețuite și astăzi.
Printre reprezentanții cei mai importanți ai muzicii rembetiko menționăm pe of Markos Vamvakaris, Vassilis Tsitsanis, Roza Eskenazi, Sotiria Bellou, Ioanna Georgakopoulou, Stella Haskil, Marika Ninou.
Datorită muzicalității și a forței de transmitere a mesajului, rembetiko a inspirat creații muzicale culte emblematice pentru spațiul cultural grecesc și internațional cum ar fi compozitorul Manos Hatzidakis care a zguduit lumea academică prin legendara sa prelegere despre rembetiko și prin modul în care a preluat în creațiile sale muzicale clasice acest gen. Nu în ultimul rând, muzicianul Mikis Theodorakis este profund inspirat de frumusețea muzicii rembetiko și de virtuozitatea interpreților acestui gen la bouzouki, încât îi invită în orchestra sa pe instrumentiștii Manolis Chiotis, Giorgos Zambetas, și Thanassis Polyhandriotis cu care înregistrează în studiou.
Este interesant că această muzică pătrunde în cultura și în literatura română a secolului XX odată cu romanul Neranțula scris de autorul de origine greco-română Panait Istrati, fapt care a trecut neobservat si constituie un element de noutate al prezentului proiect. Neranțula este numele unui cântec grecesc rembetiko care reprezintă laitmotivul romanului și care face parte din patromoniul folcloric grec. În prefața primei ediții a acestui roman publicat la Paris în 1927, criticul literar Apostolis Monastiriotou spunea că „Nerantsula s-a născut la o oră cu lumină caldă, într-un moment de dans. Probabil Panait a scris Nerantsoula dansând… Acolo sunt cântecele fredonate de mamele noastre din România și Grecia. Nerantsoula este cântecul și dansul râurilor din Grecia, din țara marinarilor cu inimă curată și cu maniere simple. Cântecul și dansul sunt totuna. Și ele ridică lumea în sus. Cântecul este miracolul care poartă în sine alte miracole. Și Nerantsoula este un cântec miraculos, ca un izvor”. (Panait Istrati, Le refrain de la fosse- Nerantsoula, Les editions de France, Paris, 1927)
Se pare că rembetiko a pătruns și în spațiul românesc prin intermediul populației grecești care se afla deja în Dobrogea încă de la 1878, precum și a grecilor care s-au stabilit în orașele din Dobrogea și din alte regiuni românești până după anul 1922.
Între 1878-1880, primul primar al Constanței, ca oraș parte a Românei, a fost Anton Alexandridis, care a fost ales și în 1882-1883. Conform datelor prezentate de Primăria Constanţa pentru anul 1880 la cea dată trăiau în Constanța 279 români, 1.543 greci, 348 bulgari, 175 armeni, 410 turci, 1.804 tătari, 3 sârbi, 29 germani,37 austrieci, 12 unguri, 32 engleji, 8 ruşi, 234 evrei, alte naţionalităţi 248, totalul populaţiei fiind de 5.203.
Până în 1913 au continuat să vină la Constanța greci, din insulele Chios sau Lesbos, dinspre Tracia de apus, Macedonia de sud, Epir, regiuni aflate încă sub dominație otomană pînă la războaiele balcanice. În 1913 se vor așeza în Constanța și Dobrogea familii de greci prigonite din Bulgaria. Multe alte familii vor căuta adăpost la Constanța după înfrângerea dezastruoasă a forțelor grecești din Asia Mică din vara anului 1922.
Înainte celui de al Doilea Război Mondial, în Constanța trăiau, după unele surse, între 6000 și 8000 de greci, iar Comunitatea deținea un important patrimoniu format din școală, spital, teatru, biserică, clădiri, terenuri.
Dintre orașele Dobrogei, grecii au ajuns să domine, pentru o perioadă de timp, viața economică a Sulinei, despre care G. Lejean afirmă în 1861, că „este populate de o mare majoritate de comercianți greci”. În afară de comerțul mare, grecii – proveniți în majoritate din arhipeleag și din insulele ionice, erau navigatori, meșteri de corăbii și deținătorii unei bune părți din micul comerț orășenesc.
În anii ’80, în România, la casa de înregistări Electrecord, apar câteva discuri de vinil cu muzică grecească, interpretată fie de reprezentanți ai comunității elene, cum ar fi Teodor Munteanu cu albumele Opa nina ninai-na și Triki-Triki, care conțin piese rembetiko, sau formația Alpha, compusă din instrumentiștii români Nicolae Coman – buzuki, vocal; Dorin Stoicescu – chitară; Liviu Cristian – instrumente cu clape; Francisc Nagy – percuţie; Dan Danilescu – chitară bass care lansează albumul Fata din Samos – Samiotissa.
Marele artist Nicu Alifantis dedică rădăcinilor sale grecești piese de o sensibilitate aparte reunite în albumul denumit în mod expresiv Mozaic. Ritmurile de rembetiko moștenite pe filieră românească apar și in zona jazz-ului, unde Michael Crețu dedică moștenirii muzicale a familiei sale și mai ales lui Johnny Răducanu piese precum The Greek Connection și Rambi Rambi.
Dar acestea sunt doar câteva exemple a influenței pe care muzica rembetiko a avut-o asupra muzicii ușoare și culte de pe teritoriul țării noastre.
Astăzi, cântecele rembetiko sunt încă populare în Grecia, atât în interpretările contemporane, cât și în interpretările care aspiră să imite vechile stiluri. Genul este un subiect de cercetare internațională în creștere, iar popularitatea sa în afara Greciei este evidentă prin bogăția formelor de manifestare.